Speedchange.at.medium
Sistemul de educație pe care îl folosim în Statele Unite (și în multe alte națiuni) se numește modelul prusac. Născut din eșecurile militare ale Prusiei în Războaiele napoleoniene, regatul german a dezvoltat un sistem de „educație” conceput pentru a-i îndoctrina pe copii, an de an, de la vârsta de 6 la 16 ani, pentru a se supune pe deplin statului și liderilor săi militari. Scopul era, fără menajamente, să se asigure că „niciun soldat german nu va mai nesocoti vreodată un ordin.”
Sistemul a funcționat. Spre oroarea lumii, soldații și cetățenii germani – în ciuda faptului că au crescut în ceea ce părea a fi o democrație liberală – o democrație liberală socialistă, de altfel – au comis orice atrocitate care li s-a cerut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Modelul prusac explică în mare măsură de ce școlile americane și britanice sunt atât de des populate de adepți obedienți ai regulilor și de tirani mărunți.
„Dar sper că ironia frazei ajută la justificarea deciziei mele de a-i lăsa pe elevi să urce în școală pe fereastră. Cine eram eu să le judec motivele pentru care au întârziat? Dacă aveau grijă de un frate bolnav? Dacă parcurgeau o distanță mare pentru că aseară au dormit pe canapeaua cuiva? Dacă plănuiau să chiulească de la școală, dar s-au răzgândit în ultimul moment? Mesajul inerent al penalizării copiilor pentru că întârzie, în loc de a-i duce în clasă cât mai repede posibil, este următorul: Dude, dacă ai de gând să întârzii la ore, nici măcar nu te obosi. Stai acasă.”
Citește postarea Medium legată mai sus. Vă rog. Este important.
În postarea Benjamin Ludwig @biludwig de la Writing Project explică modul în care el, ca profesor, și-a construit înțelegerea legilor educației într-un raționament pentru a-și sfida directorul pentru a nu-și compromite principiile.
Prea mulți dintre cei care au autoritate asupra copiilor permit ca antrenamentul modelului prusac – respectă, respectă, fă ce ți se spune, rămâi la nivelul clasei, fă-ți temele, ignoră inechitatea – să le conducă viața. Aceștia devin profesorii care nu se ridică în picioare pentru copii. Directorii care nu îi susțin pe profesorii care se ridică împotriva sistemului. Administratorii care îi împing pe directori să facă lucruri greșite pentru copii. Superintendenții care cred că cuvântul lor este lege.
Ce spune Benjamin Ludwig este – moralitatea ta personală, etica ta personală trebuie să fie ghidul tău. Că responsabilitatea ta față de oameni – față de copii – contează mai mult decât orice altceva.
În orice război există eroi. Eroii mei din Războiul din Vietnam sunt subofițerul Hugh Thompson, Jr. și echipajul său de elicopter. La My Lai, pe 16 martie 1968, „Thompson și echipajul său de Hiller OH-23 Raven, Glenn Andreotta și Lawrence Colburn, au oprit o serie de omoruri prin amenințarea și blocarea ofițerilor și soldaților înrolați din Compania C, Batalionul 1, Regimentul 20 Infanterie, Brigada 11, Divizia 23 Infanterie. În plus, Thompson și echipajul său au salvat un număr de civili vietnamezi, escortându-i personal departe de unitățile terestre ale Armatei Statelor Unite care înaintau și asigurând evacuarea lor pe calea aerului. Thompson a raportat atrocitățile prin radio de mai multe ori în timp ce se afla la Sơn Mỹ.”
Rapoartele sugerează că echipajul lui Thompson și-a îndreptat mitralierele spre alte trupe americane pentru a opri un masacru fără sens al civililor, inclusiv al copiilor. Dar nu a fost văzut ca un erou de cei din jurul său – „Thompson a fost condamnat și ostracizat de multe persoane din armata și guvernul Statelor Unite, precum și de public, pentru rolul său în anchetele și procesele privind masacrul de la My Lai. Ca urmare directă a ceea ce a trăit, Thompson a suferit de tulburare de stres posttraumatic, alcoolism, divorț și tulburări grave de coșmar. În ciuda adversităților cu care s-a confruntat, a rămas în armata Statelor Unite până la 1 noiembrie 1983”
„Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită”, mi s-a spus săptămâna trecută. Iar a apăra ceea ce este corect, a-i proteja pe cei care au nevoie de protecție, a-ți provoca superiorii să facă ceea ce trebuie – toate acestea sunt acțiuni care vin cu riscuri masive, ba chiar pot avea consecințe catastrofale pentru persoana care întreprinde aceste acțiuni.
Și totuși…
Cine suntem noi dacă nu facem ceea ce trebuie în fiecare zi? Un director de școală mi-a spus în iulie: „ești un artist, încerci să faci din fiecare zi o capodoperă”. Și cred că întotdeauna am încercat să fac asta, deși în fiecare zi nu reușesc cu mult, mult mai puțin. Dar există două moduri de a trăi: poți fi ascultător sau poți fi eroic – iar acești termeni se exclud reciproc. La fel cum poți fi un tiran sau poți fi uman – din nou, se exclud reciproc.
Știu – nu este ușor. Noi, în fiecare zi, trebuie să coborâm în moralitatea noastră personală, în fundamentul nostru etic, pentru a găsi puterea de a încerca să facem o diferență reală în fiecare zi.
Cu orice preț, am încercat să aleg eroicul și umanul și, până acum, încă mai respir după șase decenii.
Vă îndemn pe toți să faceți același lucru.
- Ira Socol