Poeta laureată a punk rock-ului, Patti Smith, se numără printre cei mai ambițioși, neconvenționali și provocatori rockeri & rolleri din toate timpurile. Când a apărut în anii ’70, muzica lui Smith a fost salutată ca fiind cea mai incitantă fuziune de rock și poezie de la apogeul lui Bob Dylan încoace. Cu prezentarea sa androgină și vizuală, care făcea ecou la compoziția sa intelectuală și fără compromisuri, Smith și-a urmat muza oriunde o ducea, de la cântece rock structurate la experimentalism în formă liberă. Cele mai avangardiste apariții ale sale, cum ar fi Horses din 1975 și Radio Ethiopia din anul următor, au împrumutat improvizația și interacțiunea din free jazz, dar au rămas ferm înrădăcinate în rock & roll-ul primar cu trei acorduri. O obișnuită la CBGB’s în timpul primelor zile ale punk-ului newyorkez, artisticitatea și muzicalitatea brută a lucrărilor sale au avut un impact major asupra mișcării atât în rândul contemporanilor, cât și al adepților. Oricât de mult ar fi putut depăși limitele muzicii sale, Smith a obținut totuși un hit prin colaborarea cu Bruce Springsteen „Because the Night” de pe albumul Easter din 1978, care, ca și Wave din 1979, a oferit o versiune ceva mai lustruită a sunetului ei. Când a revenit la muzică după o pauză îndelungată și după moartea soțului ei, Fred „Sonic” Smith, munca ei a fost uneori mai subtilă și mai meditativă, ca în cazul albumului Gone Again din 1996, dar rockul a fost în continuare o parte înflăcărată și vitală a unor albume precum Gung Ho din 2000, nominalizat la premiile Grammy, și Banga din 2012. Alte proiecte ale sale din anii 2010 și 2020, cum ar fi memoriile Just Kids, premiate cu National Book Award, și colaborarea cu Soundwalk Collective pe albume precum Peradam din 2020, au dovedit că expresia ei era la fel de nelimitată ca întotdeauna.
Smith s-a născut în Chicago la 30 decembrie 1946. Părinții ei s-au mutat în Philadelphia când ea avea trei ani, iar apoi în orașul vecin, mai puțin urban, Woodbury, New Jersey, când ea avea nouă ani. Un fel de paria în liceu, și-a găsit salvarea în poezia lui Arthur Rimbaud, în scrierile poeților Beat și în muzica unor artiști soul și rock precum James Brown, Rolling Stones, The Doors și mai ales Bob Dylan. A urmat cursurile Glassboro State Teachers College, dar a renunțat la ele din cauza unei sarcini neplanificate. A dat copilul spre adopție și s-a angajat pe o linie de asamblare a unei fabrici, economisind astfel suficienți bani pentru a se muta la New York în 1967. A lucrat într-o librărie și l-a întâlnit pe studentul la arte/viitorul fotograf Robert Mapplethorpe, care a devenit iubitul ei, în ciuda faptului că a trăit cea mai mare parte a vieții sale de adult ca homosexual. În 1969, Smith a plecat la Paris împreună cu sora ei, lucrând pe străzi ca artist de performanță. La întoarcere, ea s-a mutat la Chelsea Hotel cu Mapplethorpe pentru o scurtă perioadă, apoi s-a implicat în teatrul underground.
Împreună cu dramaturgul și partenerul său Sam Shepard, a fost coautor și a jucat împreună cu acesta în piesa oarecum autobiografică Cowboy Mouth în 1971. În acest timp, ea a lucrat, de asemenea, la poezia sa ca membră a St. Mark’s Poetry Project și l-a întâlnit pe chitaristul Lenny Kaye, de asemenea vânzător la un magazin de discuri de pe Bleecker Street și critic rock. Kaye scrisese un eseu în revistă despre doo wop care a impresionat-o pe Smith, iar cei doi au descoperit că împărtășeau o dragoste comună pentru rock & roll-ul timpuriu și obscur. Când Smith a susținut o lectură publică de poezie la biserica St. Mark’s în februarie 1971, l-a invitat pe Kaye să o acompanieze la chitara electrică pentru trei piese. În următorii doi ani, Smith a continuat să joace în piese de teatru și lecturi de poezie; de asemenea, a scris pentru Rolling Stone și Creem, a publicat două volume de poezii și a contribuit cu versuri la trupa de metal cu spirit literar Blue Öyster Cult.
Smith și Kaye au cântat din nou la sfârșitul anului 1973, iar parteneriatul lor s-a transformat într-un eveniment mult mai regulat. În anul următor, l-au adăugat pe pianistul/claviaturistul Richard Sohl, iar spectacolele lor s-au transformat în amestecuri unice de poezie influențată de Beat, cuvânt vorbit improvizat cu un suport muzical la fel de spontan și cover-uri ale unor melodii vechi de rock & roll. Concertele regulate în jurul New York-ului le-au consolidat reputația în creștere, iar în iunie 1974, cu Mapplethorpe plătind pentru timpul de studio, trupa a înregistrat un single independent revoluționar, „Hey Joe” b/w „Piss Factory”. Prima piesă a adăugat un monolog despre Patty Hearst, în timp ce cea de-a doua a povestit cu lux de amănunte perioada petrecută de Smith ca muncitoare la o linie de asamblare, încorporând fragmente de versuri din discurile rock în care s-a consolat. Ambele cântece l-au avut ca protagonist pe chitaristul Television, Tom Verlaine, și, împreună cu „Little Johnny Jewel” a celor de la Television, single-ul a ajutat la lansarea esteticii independente, D.I.Y., care rămâne semnul distinctiv al punk rock-ului.
La sfârșitul anului 1974, Smith și trupa sa au susținut câteva concerte pe Coasta de Vest. Când s-au întors, l-au adăugat pe chitaristul/basistul Ivan Kral pentru a-și îmbogăți sunetul și s-au alăturat trupei Television ca parte a noii scene rock emergente de la CBGB’s, un bar din Bowery. La standul lor de două luni de la începutul anului 1975 a participat uneori și toboșarul Jay Dee Daugherty, care a devenit un membru obișnuit, și a atras atenția președintelui Arista Records, Clive Davis, care i-a oferit lui Smith un contract de înregistrare. Ea a intrat în studio cu fostul membru al grupului Velvet Underground, John Cale, care i-a servit drept producător, iar la sfârșitul anului 1975 și-a lansat albumul de debut, Horses, care a fost, în esență, primul album art-punk. Primit cu repeziciune de majoritatea criticilor, Horses oferea cover-uri neortodoxe ale unor melodii rock de petrecere precum „Gloria” și „Land of 1000 Dances” (Smith a deschis primul album cu declarația „Iisus a murit pentru păcatele cuiva, dar nu și pentru ale mele”), precum și un amestec de cântece originale și lungi piese de spoken word bazate pe improvizații; s-a vândut suficient de bine pentru a ajunge în Top 50.
Următorul album din 1976, Radio Ethiopia, a fost creditat grupului Patti Smith Group, și a plasat unele dintre cele mai directe cântece rock ale lui Smith („Ask the Angels”, „Pumping „) direct alături de unele dintre cele mai experimentale și libere piese ale sale (piesa de titlu). La începutul anului 1977, Smith susținea un concert în Tampa, Florida, când s-a răsucit direct de pe scenă; și-a rupt două vertebre de la gât și a fost nevoită să-și ia o pauză de recuperare. În această perioadă, ea a scris o carte de poezii intitulată Babel. A revenit la înregistrări în 1978 cu Easter, un album mai accesibil în direcția albumelor de radio rock, care conținea colaborarea ei de compoziție cu Bruce Springsteen, „Because the Night”. Balada a urcat pe locul 13 în topurile pop și a trimis Easter în Top 20.
Sunetul lui Smith a devenit din ce în ce mai șlefuit pe albumul Wave din 1979, datorită în parte noului producător Todd Rundgren. Două dintre piesele albumului, „Dancing Barefoot” și „Frederick”, au fost dedicate chitaristului MC5/Sonic’s Rendezvous Band, Fred „Sonic” Smith, iar cuplul s-a căsătorit în 1980. Ea s-a retras la o viață domestică în apropiere de Detroit, crescând doi copii împreună cu soțul ei. În 1988, Smith a reapărut cu „Dream of Life”, pe care Fred a co-scris toate materialele și a cântat și la chitară, fiind acompaniat de membrii Smith Group, Sohl și Daugherty. După lansarea albumului, Smith a dispărut din nou din muzică, dar a continuat să scrie, finalizând o colecție de poezii intitulată Woolgathering (printre alte proiecte), și a susținut lecturi ocazionale.
Pe măsură ce anii ’80 au devenit anii ’90, Smith i-a pierdut pe unii dintre cei mai apropiați de ea. Prietenul de lungă durată și fotograful de coperte de album Mapplethorpe a murit în 1989, urmat un an mai târziu de pianistul Richard Sohl. La sfârșitul anului 1994, atât soțul ei, cât și fratele ei, Todd, au murit de insuficiență cardiacă la o lună distanță unul de celălalt. Smith a revenit la concerte ca mijloc de terapie și a reformat Patti Smith Group – cu Kaye, Daugherty și noul basist Tony Shanahan – pentru câteva turnee la scară mică, inclusiv o excursie cu Bob Dylan în decembrie 1995, pe care Michael Stipe de la R.E.M. a documentat-o în cartea Two Times Intro.
În anul următor, Smith s-a mutat înapoi la New York. Ea și grupul s-au îndreptat apoi spre studio pentru a înregistra Gone Again, care a inclus un nou al doilea chitarist în Oliver Ray și invitații lui Tom Verlaine, John Cale și Jeff Buckley. Gone Again a adoptat un ton mai puternic și mai optimist decât s-ar fi putut aștepta și a fost bine primit de mulți critici. În acel an, Smith a apărut, de asemenea, pe „E-Bow the Letter” de la R.E.M.’s New Adventures in Hi-Fi și a publicat The Coral Sea, o carte de poezie inspirată de Mapplethorpe. Urmând îndeaproape pe urmele lui Gone Again, Peace and Noise a apărut în 1997 și a obținut o nominalizare la Grammy pentru piesa „1959”; o afacere mult mai întunecată decât predecesorul său, a luat în considerare moartea a încă două dintre sursele de inspirație ale lui Smith, Allen Ginsberg și William S. Burroughs. Smith a revenit în 2000 cu „Gung Ho”, albumul cu cel mai agresiv sunet și cel mai conștient din punct de vedere social al revenirii sale; piesa „Glitter in Their Eyes” i-a adus o a doua nominalizare la Grammy.
Smith și Arista s-au despărțit în 2002, casa de discuri publicând Land (1975-2002), o compilație pe două discuri cu hituri și rarități, ca o încheiere. Primul ei album pentru Columbia, Trampin’, a apărut în 2004 și a inclus cântece despre pierderea mamei sale. În anul următor, Smith a sărbătorit cea de-a 30-a aniversare a lansării albumului Horses cu prima reprezentație live a albumului în întregime la Festivalul Meltdown din Londra, al cărui curator a fost. Arista a reeditat, de asemenea, albumul într-o ediție de lux cu două CD-uri 30th Anniversary Legacy Edition. De asemenea, în 2005, Ministerul francez al Culturii a numit-o pe Smith Comandor al Ordre des Arts et des Lettres. În anul următor, ea a cântat la ultimul concert de la CBGB. La 12 martie 2007, Smith a fost inclusă în Rock & Roll Hall of Fame alături de Van Halen, The Ronettes, Grandmaster Flash & the Furious Five, și R.E.M. În același an, a lansat un album de cover-uri tipic eclectice, Twelve. În 2008, a lansat The Coral Sea ca album live, care împerechează lecturi din carte cu muzică de Kevin Shields, și a fost subiectul aclamatului documentar al lui Stephen Sebring, Patti Smith: Dream of Life.
Vârtejul creativ al lui Smith a continuat în anii 2010. Memoriile sale din 2010 despre viața ei cu Mapplethorpe, Just Kids,
, au câștigat în acel an National Book Award for Non-Fiction. În 2011, Sony Legacy a lansat o compilație pe un singur disc, care acoperă întreaga carieră, Outside Society, cuprinzând înregistrări din cataloagele ei Arista și Columbia. Imediat după lansarea înregistrării, Smith, împreună cu Kronos Quartet, a câștigat prestigiosul premiu suedez Polar Prize pentru „dedicarea vieții sale artei în toate formele sale”. Smith a contribuit, de asemenea, atât cu o imprimare originală de 12″ x 12″, cât și cu o piesă audio la box setul Legacy 15 Minutes, în ediție ultra-limitată și cu mai mulți artiști: Omagiu lui Andy Warhol. În acel an, ea a expus, de asemenea, prima sa colecție de fotografii, Camera Solo, la Muzeul de Artă Wadsworth Atheneum, și a contribuit cu cântece la tributul lui Buddy Holly Rave on Buddy Holly și la coloana sonoră a filmului The Hunger Games: Catching Fire. Smith a lansat Banga, cel de-al 11-lea album de studio al său, în 2012. Alături de formația sa obișnuită, printre invitați s-au numărat cei doi copii ai ei, Jackson și Jessi, Tom Verlaine și Jack Petruzzelli. După ce l-a întâlnit la Paris pe Stephen Crasneanscki de la Soundwalk Collective, ea a devenit o colaboratoare frecventă a grupului care înregistrează pe teren și călătorește în întreaga lume. Prima lor colaborare a fost Killer Road, un omagiu adus lui Nico, care a relatat ultimele ei zile din Ibiza. Prezentând sunetele insulei, precum și poezia și vocea lui Smith și a fiicei sale Jesse, Killer Road a fost pus în scenă la New York și Berlin în 2014 și a fost lansat ca un album care a combinat înregistrări live și de studio doi ani mai târziu.
În 2015, Smith, copiii ei și trupa ei au înregistrat „Aqua Teen Dream” pentru finalul serialului de desene animate Aqua Teen Hunger Force de la Adult Swim, unul dintre show-urile ei preferate. Printre alte proiecte ale sale, Smith a apărut în documentarul lui Terrence Malick din 2017, Song to Song, în timp ce filmul concert/documentar Horses: Patti Smith and Her Band a apărut în 2018. În anul următor, ea s-a reunit cu Soundwalk Collective pentru The Perfect Vision, o trilogie de albume despre poeți francezi. Primul a fost în luna mai a acelui an The Peyote Dance, o lucrare inspirată de perioada petrecută de Antonin Artaud cu Rarámuri, un popor indigen din regiunea Sierra Tarahumara din Mexic. În noiembrie, Mummer Love (Dragoste de vară) i-a avut ca invitați pe Philip Glass și Mulatu Astatke, explorând călătoria spirituală a lui Arthur Rimbaud în Harar, Etiopia. Ultimul volum al proiectului, Peradam din septembrie 2020, a fost inspirat de călătoria metafizică din romanul Mount Analogue al lui René Daumal. Alături de poemele și vocalizele lui Smith, a inclus contribuții din partea lui Charlotte Gainsbourg, Tenzin Choegyal și Anoushka Shankar, precum și înregistrări de teren capturate în Himalaya și în orașele indiene Rishikesh și Varanasi.