Summary
Un narator fără nume deschide povestirea adresându-se cititorului și afirmând că este nervos, dar nu nebun. El spune că urmează să spună o poveste în care își va apăra sănătatea mintală darconfesează că a ucis un bătrân. Motivația sa nu a fost nici pasiunea, nici dorința de bani, ci mai degrabă teama de ochiul albastru palid al bărbatului. Din nou, el insistă că nu este nebun pentru că acțiunile sale reci și cumpătate, deși criminale, nu sunt cele ale unui nebun.În fiecare noapte, mergea la apartamentul bătrânului și îl observa în secret cum dormea. Dimineața, acesta se comporta ca și cum totul ar fi fost normal. După o săptămână de această activitate, naratorul decide, oarecum la întâmplare, că este momentul potrivit pentru a-l ucide efectiv pe bătrân.
Când naratorul ajunge târziu în a opta noapte, totuși,bătrânul se trezește și strigă. Naratorul rămâne nemișcat,urmărindu-l pe bătrân în timp ce acesta stă treaz și speriat. Naratorul înțelege cât de înspăimântat este bătrânul, întrucât a trăit și el spaimele solitare ale nopții. Curând, naratorul aude o bătaie surdă pe care o interpretează ca fiind bătăile îngrozite ale inimii bătrânului.Îngrijorat că un vecin ar putea auzi bătăile puternice, el îl atacă și îl ucide pe bătrân. Apoi îi dezmembrează cadavrul și ascunde bucățile sub podeaua din dormitor. Are grijă să nu lase nici măcar o picătură de sânge pe podea. În timp ce-și termina treaba, un ceas bate ora patru. În același timp, naratorul aude un ciocănit la ușa de la stradă. Poliția a sosit, după ce a fost chemată de un vecin care l-a auzit pe bătrân țipând. Naratorul are grijă să fie vorbăreț și să pară normal. Îi conduce pe ofițeri prin toată casa fără să se poarte suspicios. La apogeul bravadei sale, îi duce chiar în dormitorul bătrânului pentru a sta de vorbă la locul crimei. Polițiștii nu suspectează nimic. Naratorul se simte bine până când începe să audă un zgomot de zgomot slab. Recunoaște sunetul ca fiind inima bătrânului, care bate cu putere sub podea. Intră în panică, crezând că polițiștii trebuie să audă și ei sunetul și să știe că este vinovat.Înnebunit de ideea că aceștia își bat joc de agonia lui cu pălăvrăgeala lor neplăcută, el mărturisește crima și le strigă oamenilor să smulgă scândurile.
Analiză
Poe își folosește cuvintele în mod economic în „Inima mărturisitoare” – este una dintre cele mai scurte povestiri ale sale – pentru a oferi un studiu al paranoiei și al deteriorării mentale. Poe dezbracă povestea de excesul de detalii cât mai departe pentru a accentua obsesia criminalului față de particularități specifice și lipsite de ornamente: ochiul bătrânului, bătăile inimii și propria lui pretenție la nebunie. Stilul economic și limbajul ascuțit al lui Poe contribuie astfel la conținutul narațiunii și poate că această asociere între formă și conținut exemplifică cu adevărat paranoia. Chiar și Poe însuși, ca și inima care bate, este complice la complotul de a-l prinde pe narator în jocul său malefic.
Ca un studiu despre paranoia, această povestire luminează contradicțiile psihologice care contribuie la un profil criminal. De exemplu, naratoruladmite, în prima propoziție, că este îngrozitor de nervos, darnu poate înțelege de ce ar trebui să fie considerat nebun. El își articulează autoapărarea împotriva nebuniei în termenii unei capacități senzoriale sporite. Spre deosebire de Roderick Usher, la fel de nervos și hipersensibil din „Căderea casei Usher”, care recunoaște că nu se simte bine din punct de vedere mental, naratorul din „The Tell-Tale Heart” vede hipersensibilitatea sa ca pe o dovadă a sănătății sale mintale, nu ca pe un simptom al nebuniei.Această cunoaștere specială îi permite naratorului să spună această poveste într-o manieră precisă și completă, iar el folosește instrumentele stilistice ale narațiunii în scopul pledoariei pentru propria sa sănătate mintală. Cu toate acestea, ceea ce îl face pe acest narator nebun – și foarte diferit de Poe – este faptul că nu reușește să înțeleagă cuplarea dintre forma narativă și conținut. El stăpânește cu măiestrie o formă precisă, dar, fără să vrea, el pune bazele unei povești de crimă care dezvăluie nebunia pe care vrea să o nege.
O altă contradicție centrală a povestirii implică tensiunea dintre capacitățile de iubire și ură ale naratorului. Poeexploră aici un mister psihologic – faptul că oamenii fac uneori rău celor pe care îi iubesc sau de care au nevoie în viața lor. Poe examinează acest paradox cu jumătate de secol înainte ca Sigmund Freud să facă din el un concept principal în teoria sa despre minte. Naratorul lui Poe îl iubește pe bătrân. El nu este lacom pentru averea bătrânului și nici răzbunător din cauza vreunui afront. Astfel, naratorul elimină motivele care ar putea inspira în mod normal o crimă atât de violentă. În timp ce-și proclamă propria sănătate mintală, naratorul se fixează asupra ochiului de vultur al bătrânului. El îl reduce pe bătrân la albastrul palid al ochiului său într-un mod obsesiv. Vrea să îl despartă pe bărbat de „Ochiul lui cel rău” pentru a-l putea scuti de povara vinovăției pe care o atribuie ochiului însuși. Naratorul nu reușește să vadă că ochiul este „eu” bătrânului, o parte inerentă a identității sale care nu poate fi izolată așa cum își imaginează naratorul în mod pervers.
Uciderea bătrânului ilustrează măsura în care naratorul separă identitatea bătrânului de ochiul său fizic. Naratorul vede ochiul ca fiind complet separat de om,și ca urmare, este capabil să îl ucidă în timp ce susține că îl iubește. Dorința naratorului de a eradica ochiul bărbatului îi motivează crima, dar naratorul nu recunoaște că acest act va pune capăt vieții bărbatului. Prin dezmembrarea victimei sale, naratorul îl privează și mai mult pe bătrân de umanitatea sa. Naratorulconfirmă concepția sa despre ochiul bătrânului ca fiind separat de om, terminând omul cu totul și transformându-l în tot atâtea părți.Această strategie se întoarce împotriva lui atunci când mintea sa își imaginează alte părți ale corpului bătrânului lucrând împotriva lui.
.