Română
Spaniolă
Tinerețe
Acid și lamă de sabie: parfumul
de prună în cărări:
dulceața dinților de sărutări,
puterea și răsfrângerea pe degete,
erotismul cedând al pulpelor,
hayricks și arii de treierat, clandestine
rezerve care ispitesc prin imensitatea caselor;
boli adormiți în trecut, valea verde amară,
văzută de sus, din ascunzișul ochelarilor;
și îmbibând și flambând pe rând, adolescența
ca o lampă răsturnată în ploaie.
„Tinerețe” din Cântec general, 1950
Publicat în Poeme alese de Pablo Neruda
Edit și tradus de Ben Belitt
Copyright © Fundación Pablo Neruda, 2009
Vreau să merg din nou în sud: 1941
Călătorind în Vera Cruz, îmi amintesc
vremea sudică, vremea
peștelui de flotă în cerurile de apă,
silvos, în propria mea țară.
Loncoche, Lonquimay, Carahue, mari pe culmi,
înconjurate de rădăcini și seninuri,
șirate pe platforme de piele crudă și lemn.
Sudul este un armăsar, scufundându-se,
în copacii graduali și în rouă, ghirlandat:
bucată verde înclinată, lăsând să cadă apă,
cârma în marile arhipelaguri, umbrite
și strălucitoare, cărbune de ceremonie în măruntaiele sale.
Obscuritate: nu vei mai fi niciodată-degete și membre: nu vei mai fi niciodată-
rivite, portaluri și pași: nu vei mai fi niciodată
pentru a speria junglele, potecile și ciucurii de porumb,
bruma și frigul cerulean ce-ți numește
domeniul de drumeție, dispărând la nesfârșit?
Ciel: evocă ziua în care mă mișc pe o orbită de stele,
trăgând lumini și pulberi, mistuindu-mi sângele
până când mă cuibăresc în ograda ploii.
Permite-mi să trec
din aroma de lemn a Tolténului, din dintele tăietorului de cherestea,
înmuiat până la tălpi, ca să intru în micile cantine.
Condu-mă la lumină în tensiunea aluniței,
măsură-mi lungimea în măruntaiele vitelor
pentru a muri și a renaște, mușcând din germeni.
Scoate din Ocean
o zi din Sud, apucă o zi din valurile tale,
o zi din copacul acvatic: și cheamă vântul albastru polar
să se topească în frigul culorilor mele!
„Vreau să merg din nou în Sud: 1941” din Cântec general, 1950
Publicat în Selected Poems of Pablo Neruda
Edit și tradus de Ben Belitt
Copyright © Fundación Pablo Neruda, 2009
Poetul
Cel timp în care mă mișcam printre întâmplări
în mijlocul devoțiunilor mele jalnice; acel timp
când prețuiam o frunză de cuarț,
la privirea în vocația unei vieți.
Am cutreierat piețele avariției
unde bunătatea se cumpără cu preț, am respirat
miasmele nesimțite ale invidiei, inumana
continuare a măștilor și a existențelor.
Am îndurat în elementul mlaștinii; crinul
care se sparge pe apă într-o bruscă
disturbare de bule și flori, m-a devorat.
Ce căuta piciorul, duhul a deviat,
sau a rătăcit spre colții gropii.
Atunci poemele mele au luat ființă, în travaliu
recuperate din spini, ca o penitență,
smulse de o apucătură a mâinilor, din singurătate;
sau s-au despărțit pentru înmormântare
la cea mai tainică floare a lor în grădina imodestă.
Încordat cu mine însumi, ca umbra pe apă,
care se mișcă prin brazdele unui coridor,
am alergat prin exilul existenței fiecărui om,
încoace și încolo, și așa, până la dezgustul obișnuit;
pentru că am văzut că ființa lor era aceasta: să înăbușe
o jumătate din plenitudinea existenței ca peștele
într-o limită străină de ocean. Și acolo,
în mocirla imensității, am întâlnit moartea lor;
Moartea pășind barierele,
Moartea deschizând drumuri și uși.
„Poetul” din Cântec general, 1950
Publicat în Selected Poems of Pablo Neruda
Edit și tradus de Ben Belitt
Copyright © Fundación Pablo Neruda, 2009
Punctul de staționare
Nu aș ști nimic, nu aș visa nimic:
Cine îmi va învăța non-ființa
cum să fiu, fără să mă străduiesc să fiu?
Cum o poate îndura apa?
Ce cer au visat pietrele?
Imobilă, până când acele migrații
întârzie la apogeu
și zboară pe săgețile lor
înspre arhipelagul rece.
Incăpățânat în viața sa tainică,
ca un oraș subteran,
pentru ca zilele să alunece
ca o rouă de neatins:
nimic nu lipsește și nimic nu va pieri,
până ce nu ne vom naște din nou,
până ce tot ce zăcea prădat
va fi refăcut cu călcatul
primăverii pe care am îngropat-o
încetul cu încetul, cum se ridică
din neființă, chiar acum,
pentru a fi ramură înflorită.